Mănăstirea Dumbrava

  Mănăstirea "Sfântul Mare Mucenic Dimitrie - Izvorâtorul de Mir" a fost construită în mijlocul dealurilor Transilvaniei, în singurătate, departe de lume şi de tot ceea ce este rău şi nedrept, ca un sol de pace între muritori şi Dumnezeu. 

Piatra de temelie a fost pusă în binecuvântata zi de 26 octombrie 1996 de ÎPS Andrei, Arhiepiscopul Ortodox de Alba-Iulia, la iniţiativa parohului alintat de apropiaţi cu numele "Toderaş", pe locul unde în anul 1703 a fost martirizat preotul Ioan, luptător împotriva uniaţiei, ars de viu într-o căpiţă de fân. 

Sfântul locaş este în formă de cetate, cu clopotniţa la intrare şi biserica în centru. Aceasta păstrează stilul românesc, având pridvor, pronaos, naos şi altar. Pictura bisericii a fost realizată în frescă de soţii Crişan, în factură de stil neobizantin, fiind finalizată în anul 2000. Asemenea unei mirese, în biserică patronează o veche icoană a Maicii Domnului, găsită în tencuiala bisericii din satul Dumbrava, ascunsă acolo probabil de credincioşi, din cauza furiei calvine. 

Catapeteasma bisericii este lucrată în lemn de cireş de meşteri bistriţeni, în patru registre: icoane împărăteşti, praznicare, apostoli şi prooroci. Sfinţirea locaşului a avut loc în anul 2002 de un impresionant sobor de preoţi, peste 50, în frunte cu ÎPS Andrei, Arhiepiscopul Ortodox al Alba-Iuliei, şi PS Visarion Răşinăreanul. Obştea Mănăstirii Dumbrava este formată din 25 de maici şi surori, care se nevoiesc şi îngrijesc de bunul mers al locaşului, sub conducerea Arhimandritului Vasile. În fiecare zi, în biserica mănăstirii se săvârşesc Sfânta Liturghie şi slujba celor şapte laude.

În imediata apropiere a mănăstirii funcţionează de la data de 1 mai 1999. Casa de Copii de tip familial "Sfânta Veronica", iniţial ocrotind şapte copii. Acum, aici trăiesc 40 de copii cu vârste cuprinse între câteva luni şi 16 ani, precum şi alţi şase adolescenţi neinstituţio­nalizaţi, trecuţi de majorat, veniţi din centrele desfiinţate sau daţi afară o dată cu împlinirea a 18 ani. 

Clădirea copiilor este utilată cu opt dormitoare, două săli de studiu, o sală de joacă, bucătărie proprie, sală de mese, magazii şi toate cele necesare unui trai decent. Capela "Sfântul Ierarh Nicolae" vine să întregească lucrarea socială şi umanitară, satisfăcând nevoile spirituale ale copiilor, care îşi fac aici rugăciunile de dimineaţa şi seara, în fiecare zi.

Când le permite timpul, când nu merg la şcoală şi nu învaţă pentru a doua zi, copiii participă şi la Sfânta Liturghie, ca nişte adevăraţi membri ai Bisericii lui Hristos. Cei mai mici sunt gemenii de doar 6 luni, Andreea şi Andrei, abandonaţi înainte de Sfintele Paşti de mama lor în spitalul din Ocna Mureş. Ei sunt atracţia instituţiei, fiind de o cuminţenie aparte pentru nişte micuţi aproape orfani.

Mănăstirea Arnota

   Manastirea Arnota este o manastire ortodoxa cu obste de maici, situata in comuna Costesti, judetul Valcea. Manastirea cu hramul "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil" este una dintre manastirile mari ale Romaniei. Ea este situata intr-un colt pitoresc de pe inaltimile Carpatilor.

   Considerata unul dintre cele mai reprezentative monumente istorice si de arta religioasa din tara, este situata la 56 de kilometri de orasul Ramnicu Valcea, pe teritoriul comunei Costesti. La Arnota se ajunge dinspre Manastirea Bistrita, pe un drum de piatra, dupa o distanta de 6 kilometri; mai exista si o poteca mai directa la numai 3 kilometri, dar foarte greu accesibila pe ploaie sau pe zapada. Strajuind masivul Arnota, din peisajul pitoresc al Muntilor Capatanii, la altitudinea de 840 de metri, asemeni unui cuib de vulturi, Manastirea Arnota pastreaza intre zidurile sale mormantul lui Matei Basarab Voda, evocand trasaturile parca intiparite in piatra ale acestui energic ctitor.

   Prin arhitectura, pictura si sculptura sa, Manastirea Arnota poate fi considerata un important monument istoric si de arta religioasa din tara, fapt pentru care, oricine ajunge prin partea locului, vizitand Manastirea Hurez sau Manastirea Bistrita, este indemnat sa se incumete sa urce muntele, pentru a cunoaste si aceasta bijuterie a Ortodoxiei romanesti.

  Comuna Costesti, din judetul Valcea, este compusa din patru sate: Costesti, care este si centrul asezarii, Varatici, Bistrita si Pietreni. Comuna este asezata intr-o zona muntoasa, si are o istorie ce se intinde, asa cum arata marturiile arheologice, pe mai multe milenii - circa 10 milenii. Cu toate acestea, prima atestare documentara a Costestilor vine de la un hrisov emis de domnitorul Neagoe Basarab la data de 11 octombrie 1512. Comuna Costesti atrage nu numai prin frumusetea naturii, ci si prin zestrea culturala, prin monumentele istorice si lacasurile ei de cult. Pe teritoriul comunei se afla o serie de monumente istorice de o importanta deosebita privind cultura si civilizatia romaneasca: Manastirea Bistrita (1494), Manastirea Arnota (1634), Schitul Papusa (secolul al XVI-lea), Biserica din Pestera (1633), Biserica Sfintii Ingeri (secolul al XVII-lea), Biserica Peri (1689), Biserica Ciorobesti (1750), Biserica Grusetu (1801), Biserica Gramesti (1664) si Biserica 44 de izvoare (1701).

 Scurt istoric

  Traditia pastrata pana astazi spune ca dupa o lupta grea cu turcii, pe care nu a putut-o castiga, fiind urmarit de acestia, Matei Voda s-a retras in plaiurile Valcei, in Muntii Arnotei, refugiindu-se in rogozul unui lac cu rachita. Asa incepe aici Matei Voda zidirea Bisericii de la Arnota, la inceputul domniei sale, inchinandu-o "Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil", ocrotitorii sai, aducand apoi din Alba Iulia, trupul tatalui sau, vornicul Danciu din Brancoveni, pentru a fi inmormantat aici.

   Biserica manastirii a fost ridicata, din temelii, de catre domnitorul Matei Basarab, intre anii 1633-1636, ani in care Manastirea Arnota si apare in documente. Manastirea este atestata documentar pentru prima oara la data de 11 iulie 1636, cu ocazia cumpararii unei obcine la Bogdanesti Valcea, primind apoi la 23 aprilie 1638 - "cinstit si bine inchipuit hrisov de danie" de la Matei Basarab, ctitorul sau. Imaginea Manastirii Arnota apare si in copia din 1830 a unui tablou votiv din secolul al XVI-lea (1520), reprezentand retragerea la Manastirea Bistrita a banului Barbu Craiovescu, ctitorul acesteia. Sapaturile arheologice din anul 1974 au certificat existenta urmelor unei alte biserici, inca nedatate, la temelia actualei biserici. Matei Basarab a ridicat in jurul bisericii si cladiri pentru calugari, precum si clopotnita la intrarea in incinta, incadrata si ea de alte cladiri. Biserica din vremea Sfantului Constantin Brancoveanu "prenoita intru bun gandul Domniei sale", a pastrat caracterul bisericii, sporindu-i frumusetea prin delicatetea sculpturii usilor cu rinceau-uri pe margini. Incadrand patratele sculptate. Din donatiile acestuia se mai pastreaza la Arnota doua clopote (1700), salvate din incendiul de la 1922.

  Intre anii 1705-1706, Sfantul Constantin Brancoveanu a renovat biserica si i-a adaugat pridvorul cu turla pe care l-a pictat, dar pictura n-a rezistat in timp. A inlocuit si usile prin altele din lemn de castan, frumos sculptate. De asemenea, a fost inlocuita tampla cu alta din lemn sculptat si aurit. Tampla brancoveneasca se afla, in prezent, la Muzeul de Arta din Bucuresti. Afectat de trecerea timpului si de cutremurul din 1838, intreg ansamblul arhitectonic se afla in ruina. Barbu Stirbei Voda dispune restaurarea cladirilor si organizarea unui arest politic, pe aripa vestica a manastirii. La jumatatea secolului al XIX-lea, cu toate reparatiile care au mai fost facute in timp, cladirile se aflau in stare critica. Domnitorul Barbu Stirbei (1849-1856) a daramat cladirile vechi si a ridicat altele noi in stil neogotic, dupa planurile arhitectului Ioan Schllater. Arhitectii S. Benis, I. Schlatter si I. Freiwald au restaurat Manastirea Arnota in stil neogotic. Chiliile dispuse pe latura sudica alaturi de mica poarta de intrare si de clopotnita, comunicau cu exteriorul printr-o galerie din lemn.

   Lucrarile au inceput in anul 1852 si au fost terminate in anul 1856. Alte reparatii au mai fost facute in anii 1907 si 1935. In anul 1934 s-au mai zidit unele chilii, care exista si astazi, intr-una fiind amenajat un mic muzeu unde au fost expuse odoarele manastirii. Intre anii 1954-1958 a fost consolidat intregul asezamant monahal si s-au introdus instalatii de apa si incalzire. Manastirea a fost consolidata de catre Sfanta Episcopie a Ramniculuisi Argesului. In anul 1979 s-a terminat consolidarea bisericii si s-a inlocuit acoperisul cu tabla de plumb, iar dupa anul 1999, Manastirea Arnota a devenit manastire de maici.

Mănăstirea Dragomirna

   Aşezată între blândele coline ale Bucovinei, la 12 km spre miazănoapte faţă de fosta reşedinţă a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi a mitropoliţilor Moldovei, mănăstirea Dragomirna se înalţă ca un arbore în timp, între ziduri de cetate.

 Zidită parcă pentru a înfrunta înălţimile, în cautare de mai multă lumină în apropierea codrilor, umbrită de o perdea de brazi şi oglindită maiestuos în apa lacului din apropiere, acest lăcaş de închinare, prin vechimea sa, prin originalitatea stilului, prin eleganţa şi soliditatea formei, prin pitoresc, trezeşte admiraţia fiecărui vizitator, astfel că în faţa ei evlaviosul închinător este tot atât de impresionat ca şi istoricul şi omul de artă.

Dincolo de frumuseţea peisajului, de neobişnuitul locului, ceea ce produce o impresie de neuitat, este eleganţa ciudată a monumentului, cu rigori geometrice de mare rafinament, cu o siluetă unică prin proporţiile şi unitatea volumului, dintre toate celelalte monumente moldoveneşti medievale.

Probabil tocmai această unicitate a monumentului a atras încă de timpuriu atenţia specialiştilor, care după epocă şi împrejurări au enunţat judecăţi de valoare diferite, dar marcând întotdeauna profunda lui originalitate. Nicolae Iorga vorbea despre frumuseţea fără pereche a Dragomirnei, despre măreţia ei şi despre impresia totală pe care o face asupra privitorilor.

Ansamblul de la Dragomirna, construit la graniţa dintre două veacuri, se situează la două etape ale stilului moldovenesc. Complexul de artă medievală mănăstirea Dragomirna, este compus din biserica mică sau a schitului, biserica mare, zidurile de apărare, vechea clădire a egumeniei, cele cinci turnuri, chiliile şi paraclisul.

Mănăstirea Dragomirna, situata in comuna Mitocul Dragomirnei, judetul Suceava, a fost beneficiara proiectului „RESTAURAREA ŞI CONSERVAREA PATRIMONIULUI CULTURAL ŞI MODERNIZAREA INFRASTRUCTURII CONEXE LA MĂNĂSTIREA DRAGOMIRNA”, finantat prin Programul Operational Regional 2007 - 2013, Axa prioritara 5, Domeniu major de interventie 5.1 "Reastaurarea si valorificarea durabila a patrimoniului cultural, crearea si modernizarea infrastructurilor conexe". Pentru mai multe detalii CLICK

www.manastireadragomirna.ro

Mănăstirea Ţigăneşti, Străşeni.

  Mănăstirea Ţigăneşti a fost întemeiată, pe la 1725, de boierul Lupu Dencu şi de răzeşii din comuna Cobalca (actual Codreanca), care au construit o biserică din lemn, pentru a-i ascunde pe creştinii din apropiere de invaziile tătarilor.

În 1846, pe locul bisericii de lemn, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" a fost construită una de piatră, sub cârmuirea egumenului ieromonah Victor, cu bani adunaţi de la creştini. A doua biserică, cu hramul "Sfântul Nicolae" a fost construită în 1840, în stil moldovenesc, cu ajutorul unor creştini şi în mare parte din banii donaţi de un negustor din Chişinău.

În timpul celui de-al doilea război mondial, aici au fost înmormântaţi sute de ostaşi căzuţi pe câmpul de luptă  (români, nemţi şi ruşi), iar după război, autorităţile au încercat de câteva ori să închidă mănăstirea. Prima încercare de a pune capăt vieţii monahale a avut loc în anul 1945, pe când era stareţ Ioachim Burlea, au sosit la mănăstire, un căpitan şi câţiva militari. Stareţul i-a primit cum se cuvine. Se zice că văzând viaţa de obşte a călugărilor şi munca lor, militarii au lăsat mănăstirea în pace.

Unica icoană care s-a păstrat este icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon (mai sus) cu părticică din ale lui sfinte moaşte. Această icoană a fost dăruită de Episcopul Serafim (Ciciagov) de Chişinău şi Hotin în anul 1909.

Locaţie: Mănăstirea Ţigăneşti se găseşte în zona de codru a Moldovei, aproximativ 35 km NV de Chişinău, în apropierea satului Ţigăneşti, raionul Străşeni, pe malul râului Ichel. 

Mănăstirea are o bibliotecă de cărţi, între care sunt şi cărţi vechi de peste o sută de ani.

Detalii pe: manastireatiganesti.md

Cimitirul Vesel de la Săpânța, Maramureș

  Cimitirul Vesel de la Sapanta  impreuna cu alte cimitire faimoase din lume, lucrarea initiata de Stan Ioan Pastras, cimitirul Vesel de la Sapanta, a fost fost inclus in topul cimitirelor unice din lume. Acesta este un altfel de cimitir. Aici totul este vesel, iar moartea este luata sa spunem, "peste picior". Daca în aproape toate culturile lumii, moartea este un moment solemn si trist, la Sapânta, epitafurile de pe cruci stârnesc deseori râsete.

Cimitirul Vesel  din localitatea Sapânta, judetul Maramures, faimos pentru crucile mormintelor viu colorate, picturile naive reprezentând scene din viata si ocupatia persoanelor înhumate. Pe unele cruci exista chiar versuri în care sunt amintite, deseori cu nuante umoristice, persoanele respective cum ar fi "Crucea cu Soacra", cea mai cunoscuta in randul turistilor, sau crucea cu "Mort de Moarte fortata"

In 1935, Stan Ioan Patras, pe atunci un sculptor anonim, a cioplit primul epitaf pe o cruce din cimitir. De atunci, au fost adaugate peste 800 de cruci de stejar care pastreaza sculptate in lemn povestile despre vietile sapantenilor.

Dupa moartea initiatorului, activitatea a fost continuata de ucenicul sau Dumitru Pop Tincu, iar in fotografia de mai jos este fratele continuatorului, Viorel Pop Tincu, pe care il intalniti la casa de bilete de la intrarea in cimitir. Nu ezitati sa-l intrebati si sa va indrume spre crucile cele mai hazlii.

Crucile cimitirului sunt realizate din lemn de stejar. În partea superioara este sculptata o scena din viata decedatului, surprinzând un moment relevant pentru trecutul acestuia. Sculptura este deseori naiva, copilareasca din punct de vedere tehnic, dar interesanta si ingenioasa în context. Sunt surprinse femei torcând, tesând covoare, facând pâine sau barbati care ara, cânta, etc. Sub acesta sculptura, de obicei, sunt scrise câteva versuri, având nuante umoristice, în care sunt amintite persoanele respective.

Toate crucile sunt pictate folosindu-se culori puternice, vii, vibrante, precum: rosu, verde, galben si alb. Pentru fundal se utilizeaza un albastru, cunoscut ca “Albastru de Sapânta”.

Se considera ca atitudinea vesela fata de moarte este un vechi obicei al Dacilor, care credeau ca moartea nu este decât o trecere spre lumea zeului suprem, Zamolxe, sufletul uman fiind nemuritor. Pentru Daci, moartea era un prilej de bucurie si nu de tristete.

Mănăstirea Izbuc

   Manastirea Izbuc este situata la o distanta de circa 200 de km de Vama Bors, pe DN 76, Oradea-Deva. In dreptul localitatii Carpinet, un drum asfaltat de 15 km duce direct la poarta manastirii.

Potrivit documentelor istorice, pana la Unirea cea Mare din 1918, la intregirea Tarii Romanesti, Ardealul, implicit si judetul Bihor, a fost vaduvit de asezamintele duhovnicesti de rit ortodox. Timp de trei secole, in vreme ce capii Bisericilor Europei Occidentale isi intareau pozitiile, construind catedrale si infrumusetand manastiri, neamul romanesc a tinut piept invaziei turcesti. Dar asezarile romanesti dispareau si reapareau cu aceeasi ireductibila, misterioasa incapatanare a vegetatiei. Trei decenii, intre 1660-1692, Oradea si intreg Bihorul s-au aflat sub ocupatie turceasca. Anul urmator, dupa pasalacul turcesc, intreg tinutul a trecut sub stapanire habsburgica. "Principii straini care au subjugat poporul roman din Principatul Transilvan nu vedeau cu ochi buni infiintarea manastirilor ortodoxe. Imparatii habsburgi de la Viena au dispus, in 1760, distrugerea, cu tunurile, a aproape tuturor manastirilor ortodoxe din Transilvania. Papa i-a cerut episcopului catolic din Oradea sa aduca sub ascultarea Romei toata populatia din aceasta parte a tarii", se arata in documentele Eparhiei ortodoxe.

"Istoria neamului romanesc e alcatuita din atata sange si atata nenoroc, din cauza Occidentului, in primul rand, a neputintei occidentalilor de a se uni impotriva unui dusman comun", scrie Mircea Eliade. "Timp de secole, am luptat singuri, si Apusul ne-a scos din istoria universala".

"Istoria e alcatuita din evenimente implinite si trebuie s-o acceptam ca atare, caci numai ceea ce s-a intamplat si se intampla exista in mod concret, istoric. A nu accepta istoria inseamna a evada din concret, a trai in abstract, deci, in cele din urma, a nu trai deloc".

Mircea Eliade - "Arta de a muri".

   Prima mănăstire ortodoxa din Ardeal a fost ctitorita la poalele Muntelui Craisorul, in padurea seculara Muma Codrului, langa un izvor ale carui ape vindecatoare sunt cunoscute de oamenii locului inca din cele mai vechi timpuri. "Ca sa ajungi in cerul cel mai presus de lume, trebuie mai intai sa treci pe aici, pe la Manastirea Izbuc. Si eu am trecut... si am decis sa raman pentru totdeauna", marturiseste cel mai tanar calugar, parintele Serafim ... 

   Veneau aici bolnavi din toate judetele din jurul Bihorului, din Cluj, Satu-Mare, Arad, Hunedoara si multi dintre ei s-au intors dupa aceea spunand ca s-au facut bine si s-au tamaduit. Am vazut oameni schilozi adusi cu targa sau caruta, copii purtati de parinti in spate ori altii abia umbland sprijiniti in baston. Atunci drumul era rau, oamenii veneau 15 km pe jos, de la gara din Vascau. Doamne, multe minuni s-or facut la acest izvor. Si n-a secat decat o singura data, atunci s-a oprit de tot. Era pe vremea ungurilor, cand eram sub ocupatie austro-ungara. Atunci n-a mai curs timp de sapte ani. S-au aciuat pe langa el niste calugari catolici si-au pus taxa la intrare.

Asta pare sa nu fi fost pe placul lui Dumnezeu. Izvorul s-a razbunat pe ei. Se mai intampla si acum, daca-i in preajma lui un om rau la suflet, apa se retrage si nu mai iese din pamant zile bune, poate chiar si luni intregi", povesteste Ilie Novac, un batran de 75 de ani din Calugari, primul sat de langa manastire.

Credinciosi din toate colturile tarii si, in ultimii ani, foarte multi din strainatate, vin la manastire sa se roage si sa se ude la izvorul minune, ca in lacul Vitezdei din Ierusalim, spun calugarii. Pe 15 august, de Sfanta Marie, peste 20.000 de pelerini au trecut prin tinda manastirii, cautandu-si alinare in apele tamaduitoare ale izvorului de la Izbuc. Zilnic, aproape 100 de persoane raman peste noapte sub adapostul manastirii.

Izbucul de la Călugări, cel mai reprezentativ izvor carstic intermitent din Romȃnia, este situat într-o rezervaţie geologică de peste 12 hectare, situată la 399 m altitudine, formată în depozite dolomitice cenuşii. El se află în apropierea mănăstirii şi de aceea are şi numele „de la călugări". Se spune că apele sale au efecte vindecătoare fiind binecuvȃntate şi cu puteri miraculoase de vindecare a unor boli. Această credinţă este alimentată de o veche legendă care spune că, în urmă cu mai mulţi ani, un copil născut orb s-a spălat pe faţă cu apă din izvor şi apoi a început să vadă. În Cartea de Aur a mănăstirii sunt consemnate mulţumirile celor care se s-au vindecat de-a lungul timpului.   

Mănăstirea Hadâmbu

     După o istorie zbuciumată şi insuficient elucidată în toate detaliile şi sinuozităţile sale, adeseori cu aspecte contradictorii, se poate afirma că mănăstirea cunoscută îndeobşte sub denumirea tradiţională de Schitul din Dealul Mare sau sub cea actuală, mai simplă, dar şi mai cuprinzătoare de Mănăstirea Hadâmbu a trecut în ultimii 10-15 ani printr-un vădit reviriment, printr-o perioadă fără precedent de renaştere din propriile sale vestigii.

     Ceea ce se ştie sigur, atât din pisania ctitoriei, cât şi din unele documente domneşti, este faptul că, în anul 1659, voievodul Gheorghe Ghica i-a dăruit lui lani Hadâmbu, fost chelar, un loc „în pădurea laşilor, la Dealul Mare", pentru a construi acolo o biserică si că această biserică avea hramul de ziua „Naşterii Precistei şi Născătoarei de Dumnezeu", adică la 8 septembrie. Este limpede că noua aşezare monahală, care a luat cu vremea proporţiile unei mănăstiri, s-a numit apoi „Hadâmbu", după numele ctitorului ei.

     A rămas până acum neelucidată afirmaţia din pisania lăcaşului, potrivit căreia „dumnealui lani Hadâmbu a înnoit şi a făcut această biserică în anul 1659", ceea ce înseamnă că, dacă atunci a înnoit-o numai, pe locul respectiv se afla deja o biserică mai veche, construită probabil din lemn şi pe care noul ctitor a refăcut-o, construind-o din piatră. Ipoteza este cu atât mai plauzibilă, cu cât o veche tradiţie românească spune - şi numeroase documente o confirmă - că, de regulă, o nouă biserică se construieşte pe locul uneia mai vechi sau undeva prin apropiere. In sprijinul acestei ipoteze vine şi faptul că, într-un document din 1658, deci anterior celui din 1659, este menţionată o mănăstire din Dealul Mare, cu hramul în ziua Sfântului Nicolae, adică la 6 decembrie. Documentul se referă la o danie pe care această mănăstire o primeşte în ziua de 4 august 1658. Se ridică în acest caz problema dacă biserica Mănăstirii din Dealul Mare, cu hramul Sfântului Nicolae, pomenită în documentul din 4 august 1658, este totuna cu biserica pe care a înnoit-o „dumnealui lani Hadâmbu" în 1659, potrivit pisaniei existente şi acum în mănăstire, sau este cu totul alta. lată întrebări la care viitoarele cercetări istorice şi arheologice vor trebui să răspundă. 

    Oricum, specialişti dintre cei mai autoritari în domeniu au relevat faptul că Mănăstirea Hadâmbu, aşa cum a fost construită ea începând cu anul 1659, este un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea şi că biserica, de mici dimensiuni, prezintă un plan mixt, caracterizându-se prin diferite amenajări defensive, proprii incintei de plan rectangular, prevăzută la colţuri cu turnuri circulare, specifice construcţiilor cu funcţii de apărare. 

     De-a lungul existenţei sale, Mănăstirea Hadâmbu a fost supusă mereu eroziunii timpului, vicisitudinilor istoriei, dar şi răutăţilor si neglijenţelor omeneşti, care uneori sunt mai dăunătoare decât stihiile naturii. Pe la începutul veacului al XX-lea, când Nicolae lorga vizita mănăstirea, admirând cu evlavie frumuseţea locurilor şi farmecul inefabil al peisajului, marele istoric nu putea să nu deplângă, în acelaşi timp, starea jalnică în care ajunsese venerabilul aşezământ monahal. Această situaţie s-a perpetuat până în pragul vremurilor noastre, când, mai cu seama, construcţiile anexe, dar - în bună parte - şi biserica au căzut aproape de tot în paragină. 

     Lucrările de restaurare, construire şi reconstruire din ultimii I 5 ani au asigurat Sfintei Mănăstiri dăinuire, dar şi o amplă şi temeinică dezvoltare. Toate acestea au fost posibile, pe de o parte, datorită evlaviei credincioşilor noştri care, în ceasuri de cumpănă, au alergat întru întâmpinarea nevoinţelor noastre, iar pe de altă parte, datorită cuminţeniei şi vredniciei părinţilor şi fraţilor din această mănăstire, care şi-au închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor. Fără adânca lor credinţă, fără generozitatea şi competenţa temeinică a unor distinse personalităţi din laşi şi Suceava, ar fi fost mult mai anevoioasă construirea unui edificiu atât de apreciat ca noua biserică, ce poartă hramul „Acoperământul Maicii Domnului", considerată de specialişti drept o capodoperă de arhitectură ecleziastică în stilul tradiţional ştefanian. în rândul marilor realizări din ultimul deceniu al veacului trecut se cuvine să menţionăm şi monumentalul edificiu al arhondaricului, expresie generoasă a spiritului de ospitalitate moldovenească, restaurarea şi consolidarea bisericii monument, reconstruirea stăreţiei vechi, construirea unui agheasmatar, săparea şi amenajarea a trei fântâni, precum şi anexele gospodăreşti menite să rezolve numeroasele probleme economice curente ale mănăstirii, situată într-un spaţiu pe cât de minunat, pe atât de izolat. 

Protos. Nicodim Gheorghiţă

SURSA

Mănăstirea Gai, jud. Arad

În zona de nord - vest a Aradului, în cartierul Gai, la capătul străzii Dunării, se înalță unul din cele mai reprezentative monumente din secolul al XVII-lea, din zona de vest a tțării, Mănăstirea Sfântul Simeon Stâlpnicul sau Mănăstirea Gai. Mănăstirea Gai a fost ridicată între anii 1760-1762 de către episcopul Sinesie Jivanovici (1751-1768) pentru veșnica sa pomenire și pentru a fi folosită de urmașii săi în scaunul episcopal al Aradului.

 Contractul din 15-26 mai dintre episcopul Sinesie și meșterul arădean Egidius Ioanovici, prevedea ridicarea ansamblului mănăstiresc pentru suma de 98.000 florini aur. Proiectul monumentului a fost discutat de cele două părți contractante. Mănăstirea se înfățișa ca un ansamblu alcătuit dintr-un conac, reședința episcopului, o biserică și anexe gospodărești. Conacul a avut functia de reședintă de vară, pentru episcopii Aradului. Biserica a constituit un lăcaș de cult și închinare pentru o largă masă de credincioși din apropiere.

După demolarea vechii catedrale a Aradului, în anul 1861, au fost strămutate și înmormântate la Gai, în interiorul altarului, rămășițele pământești ale episcopilor înhumați în catedrală. Reînființată în 1964, în prezent este mănăstire de maici, având hramul la 1 septembrie când este sărbătorit Sfantul Simeon Stâlpnicul. Complexul, după dorința ctitorului său, episcopul Sinesie, a fost construit în stil baroc. Conform cerinței lui biserica făcea corp comun cu conacul, care era atașat bisericii pe latura de nord. Întregul complex arhitectonic se înscrie într-un plan în forma literei U, aceasta datorită celor două iesinduri spre răsărit, marcate de absida bisericii și cea a unui paraclis interior din zona de nord-est a conacului.

Fațada de răsărit a complexului arhitectonic este impunătoare și bogat ornamentată, având nota caracteristică pentru construcțiile de epocă. Turnul bisericii, aflată în zona de sud-vest a complexului, impresionează prin cele două registre și cornișă dintre ele, bogat ornamentată arhitectonic. În axul turnului este plasată ușa de intrare în biserică, prevazută cu un ancadrament dreptunghiular din piatră. Turnul este prevăzut cu un acoperiș piramidal, compus din pante arcuite și este realizat din tablă de zinc.

În interior, planimetria bisericii prezintă împărțirea caracteristică bisericilor ortodoxe. Spre răsărit se află absida semicirculară a altarului, care la exterior prezintă o formă poligonală. Masa altarului este cioplită din marmură roșie. În altar a fost înmormântat episcopul Sinesie. După demolarea vechii catedrale a Aradului, în anul 1861, au fost strămutate și înmormântate la Gai, în interiorul altarului, rămășițele pământești ale episcopilor înhumați în catedrală. Arhitectura iconostasului evocă stilul neoclasic. Pictura iconostasului a fost realizată de Ștefan Tenetchi în anul 1767 în stilul Renașterii italiene târzii. De o frumusețe deosebită sunt ușile împărătești, cu o ornamentație deosebit de bogată. Acest ansamblu arhitectonic de epocă, a fost întregit prin aducerea, în cadrul complexului, a bisericii de lemn, din Seliștea de Mureș - comuna Petriș - unul din cele mai reprezentative monumente din lemn ale arhitecturii românești de pe Valea Mureșului în secolul al XVIII-lea.

.