Valeriu Gafencu - Sfântul Închisorilor

   S-a nascut la 24 ianuarie 1921 in localitatea Singerei, judetul Balti, in Basarabia. In toamna anului 1941, cand a fost arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica, Valeriu Gafencu avea varsta de 20 de ani. Era student in anul al II-lea al Facultatii de Drept si Filosofie din Iasi.
Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces pe Gafencu, declarand: “Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere diactice”. Pledoarie inutila, fiindca dictatura antonesciana nu a vazut cu ochi buni activismul nationalist-crestin al tanarului Gafencu, care voia ca tot mai multi elevi si studenti sa se inscrie in Fratiile de Cruce, pentru a se pregati de lupta impotriva comunismului bolsevic ce ameninta atunci Romania.

   Tanarul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna in decembrie 1949, dupa ce a trecut prin puscariile de la inchisoarea Aiud (intemnitat de regimul dictatorial al lui Antonescu, intre 1941 - 1944) si de la Pitesti.
Din cauza torturilor si regimului bestial din temnitele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna intr-o stare atat de grava incat supravietuirea sa timp de doi ani (pana la 18 febr. 1952) poate fi considerata drept o minune.

Pretul rezistentei sale morale si spirituale in fata ighemonului comunist de la Pitesti a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. TBC-ul pulmonar, osos si ganglinar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Chipul sau era insa, straniu, scaldat intr-o lumina nepamanteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajma in ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau defel de rugaciune.

In ultimul an, hemoptizia (scuipa sange) il transformase intr-o “epava”. La prima vedere, caci lumina sfinteniei trecea dincolo de bietul trup in suferinta si ii atingea pe ceilalti detinuti. Cu aceasta figura de sfant - care nu poate fi explicata natural, intrucat se stie ca boala care il rodea aduce doar deprimare si schimonosire a chipului - a trecut la cele vesnice.
Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup - care supurau permanent - Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii.

Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an. A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare.
La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: “Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

   La targa unde a fost depus, spre a fi dus intr-o groapa comuna (a tuberculosilor), au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoarea pentru intreaga zi, pentru a-i lasa sa-si ia ramas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Si-a sacrificat, pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata.

Neamului meu drag

Măi neamule drag şi frate,
Măi haiduc şi Făt Frumos,
Spune-mi toată suferinţa
Ce te-a ros până la os.

Cum te-au aruncat în fiare
Şi te-au pironit pe Cruce,
Toate hoardele barbare,
Toate stepele calmuce.

Ţi-au ucis părinţii, fraţii,
Jefuindu-ți ţara toatã
Şi ţi-au sãrãcit Carpații
De codrii de altãdatã.Jug şi temniţi ţi-au jurat

Şi te-au prigonit cu anii,
Neam creştin martirizat.

Iar când te-au legat păgâniiŞi ţi-au pregătit mormântul,

Trãdãtorii şi cu spânii
Ţi-au vândut pe-ascuns pãmântul.

Dar fii tare, ziua'n care
Rarău, te vei înălța,
Nu-i departe şi-ţi v'aduce
Toată Libertatea ta.

de Dumitru Păulescu

Mănăstirea Voroneț

Cu voia Bunului Dumnezeu, cu rugaciunile Sf. Cuvios Daniil Sihastrul si prin osardia Biencredinciosului Voievod Stefan cel Mare si Sfant s-a inaltat, din 26 mai pana in 14 septembrie 1488, Manastirea Voronet cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe.

Mănăstirea Voroneț este o mănăstire ortodoxă din România situată în fostul sat Voroneț, județul Suceava, aflată în arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților. Este una dintre cele mai vestite ctitorii ale lui Ștefan cel Mare.

În naosul bisericii se află tabloul votiv al ctitorului mănăstirii, Ștefan cel Mare și Sfânt, pictat în anul 1496. Acesta este reprezentat, împreună cu Doamna Maria-Voichița și moștenitorul tronului, Bogdan, închinând (prin mijlocirea Sf. Mare Mucenic Gheorghe) această mănăstire Mântuitorului Iisus Hristos ca mulțumire că l-a sprijinit în lupta împotriva cotropitorilor turci.

Mănăstirea Voroneț, considerată de unii specialiști ca o adevărată „Capelă Sixtină a Orientului", este pictată în întregime și la exterior cu icoane și scene ilustrative din Sfânta Scriptură.Culoarea predominantă a frescelor este inconfundabilul „albastru de Voroneț”, considerat de specialiștii în arte plastice ca unic în lume și comparat cu roșul lui Rubens sau verdele lui Veronese.

Pe fațada de vest (peretele apusean al pridvorului închis) se remarcă îndeosebi marea frescă reprezentând „Judecata de Apoi”. Pe peretele sudic este pictată pe fond albastru genealogia Domnului nostru Iisus Hristos („Arborele lui Iesei”). Pe coloane sunt pictați și filozofi greci și latini, printre care Platon și Aristotel. În absidele laterale atrag atenția chipurile ascetice ale mai multor Sfinți Mucenici și Părinți ai Bisericii.Celebrele culori albastru de Voroneţ, roşu de Humor sau verdele mănăstirii Arbore au rezistat peste 450 de ani ploilor şi îngheţurilor. Ce au ele atât de special? Experţii caută încă răspunsul. Cercetătorii au descoperit că la baza albastrului de Voroneţ stă o rocă albastră numită azurit, extrasă în prezent numai din mine aflate în China, Franţa sau Africa.

Mănăstirea Brâncoveanu

Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus.

Viaţa monahală făgărăşeană, aşa cum o cunoaştem astăzi pe baza informaţiilor din secolul al XVIII-lea, s-a dezvoltat pe fundamentul unor vechi aşezări mănăstireşti ce au apărut în peisajul ecleziastic local, încă din primii ani ai pătrunderii creştinismului pe aceste meleaguri. Susţinute în permanenţă de boierimea locală, iar mai târziu de domnii Ţării Româneşti, aceste centre au avut o influenţă covârşitoare asupra întregii zone, dovedindu-se prin activitatea lor a fi importante puncte de legătură între românii de pe cele două laturi ale Carpaţilor.

Spre deosebire de ctitoriile impunătoare din ţările româneşti vecine, unde viaţa monahală s-a bucurat de atenţia constantă a păturii înstărite a populaţiei, în Ţara Făgăraşului, cu excepţia Mânăstirii Voievodului Constantin Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, mânăstirile şi schiturile au fost ridicate din evlavia şi dărnicia călugărilor, preoţilor şi a credincioşilor de aici. De aceea majoritatea au fost aşezări modeste, localizate în apropierea satelor, cu o bisericuţă şi o casă ţărănească în jur, construite în general din lemn, arareori din piatră sau cărămidă, în care vieţuiau câţiva călugări, uneori şi călugăriţe bătrâne. În apropierea unor sate existau uneori câte două sau mai multe aşa-numite impropriu mânăstiri, în realitate fiind doar simple schituri. 

Fiind lipsite de domeniile considerabile, caracteristice în alte zone, ele au ocolit aproape în întregime interesul documentelor de dinaintea secolului al XVIII-lea, rămânând în conul de umbră creat de neimplicarea lor în segmentele social-economice ale vieţii provinciei. 

Amintite într-un mare număr de documente în sec. al XVIII-lea, ele apar în hotarele a 27 de sate, uneori chiar mai multe în cadrul aceleiaşi aşezări.

Ctitoria brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, stă adăpostită astăzi, ca şi odinioară, sub înaltele pridvoare de piatră ale Munţilor Făgăraş, acolo unde lanţul lor se întrerupe parcă într-o uriaşă "poartă de trecere către fraţii de dincolo de munţi". Descifrând cu pasul străbunele poteci dacice, daco-romane şi apoi româneşti, pe unde înaintaşii noştri şi-au trecut turmele, durerile şi bucuriile câte vor fi fost, de o parte şi de alta a Carpaţilor, poate chiar prin această mare trecătoare vor fi venit meşterii pe care Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu i-a chemat să înalţe cunoscuta biserică din Făgăraş odată cu vestita ctitorie de la Sâmbăta de Sus, în vecinătatea palatului unde plănuise să se retragă cu întreaga familie. Tot pe aici au trecut călugării aducând cărţi tipărite în Ţara Românească, când românii din această parte a Carpaţilor erau forţaţi să-şi părăsească legea strămoşească.

Din punct de vedere administrativ Mânăstirea Brâncoveanu este amplasată pe teritoriul comunelor Sâmbăta de Sus şi Drăguş din judeţul Braşov. 

Accesul rutier se face de pe DN1 E68 Braşov-Sibiu (Făgăraş spre Avrig 11Km) din comuna Voila, satul Sâmbăta de Jos, spre stânga pe DJ prin comuna Sâmbăta de Sus (15Km) sau din oraşul Victoria pe DF de la baza versantului nordic al Munţilor Făgăraş (10Km). 

Cu toate că dovezi indirecte, legate de persoana vornicului Ivaşcu, proprietar al moşiei din Sâmbăta de Sus în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ne pot determina să afirmăm că mânăstirea ar fi mult mai veche decât se credea până acum, primele dovezi concrete le avem la începutul secolului al XVII-lea. Astfel avem menţionarea numelor unor călugări de aici în diferite acte disparate (în special din Urbariile Ţării Făgăraşului). Alte dovezi directe sunt datate în anul 1654, când satul şi moşia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpaţilor. Acesta, se spune că a construit o bisericuţă din lemn pe valea râului Sâmbăta, probabil pentru călugării sihaştri de aici.

În jurul anului 1696, vechea biserică, construită probabil din lemn a fost refăcută în piatră şi cărămidă de domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), menţionat în scrieri drept cel mai vechi dintre ctitorii mânăstirii de la Sâmbăta de Sus. Întrucât vechea inscripţie din vremea lui Constantin Brâncoveanu a dispărut, nu se cunoaşte prea bine anul ctitoriei, ceea ce a dat naştere la mai multe supoziţii. În lipsa inscripţiei originale, data construcţiei mănăstirii poate fi dedusă de pe o însemnare făcută pe un Triod, tipărit la Buzău în 1701, unde se specifică: Acest Triod ni s-a dat de pomană de măria sa vodă Io Constantin B. Brâncoveanu voevod mânăstirii din satul măriei sale de la Sâmbăta de Sus, văleat 7209 (=1701). Este o dată certă, contemporană cu epoca în care s-a construit mânăstirea.

La sfârşitul secolului al XVII-lea Transilvania abia scăpase de atacurile repetate ale principilor calvini, atacuri ce au continuat însă asupra punctului principal de rezistenţă — credinţa ortodoxă — urmărind-se de fapt, deznaţionalizarea românilor.

Pentru întărirea şi salvarea Ortodoxiei de noul pericol, cel al catolicizării, apărut prin trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Habsburgilor (1683), domnitorul Constantin Brâncoveanu a transformat şi reorganizat vechea mânăstire ortodoxă de la Sâmbăta de Sus, cu călugări sihaştri, într-o mănăstire mai mare cu viaţă de obşte (călugări care trăiesc, muncesc şi se roagă împreună), spre a da mărturie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.

În prezent obştea mânăstirii numără în jur de 40 vieţuitori, fiind condusă de părintele stareţ Arhimandrit Ilarion Urs. Bucuria de a vedea astăzi finalizată mânăstirea de la Sâmbăta de Sus este de necuprins în cuvinte. Ea este tot atât de mare pe cât de mare a fost şi efortul depus în condiţiile vremii respective pentru a o ridica, pentru a o face să devină ceea ce este. Mânăstirea, în stadiul actual, este împlinirea dorinţei Domnitorului Constantin Brâncoveanu de a ridica pe aceste meleaguri transilvănene un centru de întărire a credinţei ortodoxe şi a culturii româneşti. Deşi a avut de suferit fiind martirizată Mânăstirea Brâncoveanu, mai întâi prin strădaniile Mitropolitului Nicolae Bălan, care a restaurat şi a reînsufleţit mânăstirea brâncovenească, iar mai apoi graţie mitropolitului Ardealului, Înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, care a (re)construit noua incintă în stil brâncovenesc, dându-i astfel o strălucire pe care n-a avut-o niciodată, este astăzi un adevărat monument al credinţei ortodoxe şi al culturii româneşti.Noul şi modernul ansamblu mânăstiresc, având în mijloc bisericuţa brâncovenească — reuşită îmbinare a tradiţiei cu modernitatea, a vechiului cu noul, a istoriei cu actualitatea — se prezintă tuturor vizitatorilor ca o imagine din altă lume, ca un colţ de rai – gură de rai pe-un picior de plai. Frumuseţea edificiului este dublată de farmecul naturii, unde murmurul râului Sâmbăta se împleteşte cu şoapta de rugăciune a călugărilor, oferind astfel credincioşilor şi vizitatorilor care poposesc aici ceva din frumuseţea şi pacea raiului.

Sursa

Mănăstirea Dumbrava

  Mănăstirea "Sfântul Mare Mucenic Dimitrie - Izvorâtorul de Mir" a fost construită în mijlocul dealurilor Transilvaniei, în singurătate, departe de lume şi de tot ceea ce este rău şi nedrept, ca un sol de pace între muritori şi Dumnezeu. 

Piatra de temelie a fost pusă în binecuvântata zi de 26 octombrie 1996 de ÎPS Andrei, Arhiepiscopul Ortodox de Alba-Iulia, la iniţiativa parohului alintat de apropiaţi cu numele "Toderaş", pe locul unde în anul 1703 a fost martirizat preotul Ioan, luptător împotriva uniaţiei, ars de viu într-o căpiţă de fân. 

Sfântul locaş este în formă de cetate, cu clopotniţa la intrare şi biserica în centru. Aceasta păstrează stilul românesc, având pridvor, pronaos, naos şi altar. Pictura bisericii a fost realizată în frescă de soţii Crişan, în factură de stil neobizantin, fiind finalizată în anul 2000. Asemenea unei mirese, în biserică patronează o veche icoană a Maicii Domnului, găsită în tencuiala bisericii din satul Dumbrava, ascunsă acolo probabil de credincioşi, din cauza furiei calvine. 

Catapeteasma bisericii este lucrată în lemn de cireş de meşteri bistriţeni, în patru registre: icoane împărăteşti, praznicare, apostoli şi prooroci. Sfinţirea locaşului a avut loc în anul 2002 de un impresionant sobor de preoţi, peste 50, în frunte cu ÎPS Andrei, Arhiepiscopul Ortodox al Alba-Iuliei, şi PS Visarion Răşinăreanul. Obştea Mănăstirii Dumbrava este formată din 25 de maici şi surori, care se nevoiesc şi îngrijesc de bunul mers al locaşului, sub conducerea Arhimandritului Vasile. În fiecare zi, în biserica mănăstirii se săvârşesc Sfânta Liturghie şi slujba celor şapte laude.

În imediata apropiere a mănăstirii funcţionează de la data de 1 mai 1999. Casa de Copii de tip familial "Sfânta Veronica", iniţial ocrotind şapte copii. Acum, aici trăiesc 40 de copii cu vârste cuprinse între câteva luni şi 16 ani, precum şi alţi şase adolescenţi neinstituţio­nalizaţi, trecuţi de majorat, veniţi din centrele desfiinţate sau daţi afară o dată cu împlinirea a 18 ani. 

Clădirea copiilor este utilată cu opt dormitoare, două săli de studiu, o sală de joacă, bucătărie proprie, sală de mese, magazii şi toate cele necesare unui trai decent. Capela "Sfântul Ierarh Nicolae" vine să întregească lucrarea socială şi umanitară, satisfăcând nevoile spirituale ale copiilor, care îşi fac aici rugăciunile de dimineaţa şi seara, în fiecare zi.

Când le permite timpul, când nu merg la şcoală şi nu învaţă pentru a doua zi, copiii participă şi la Sfânta Liturghie, ca nişte adevăraţi membri ai Bisericii lui Hristos. Cei mai mici sunt gemenii de doar 6 luni, Andreea şi Andrei, abandonaţi înainte de Sfintele Paşti de mama lor în spitalul din Ocna Mureş. Ei sunt atracţia instituţiei, fiind de o cuminţenie aparte pentru nişte micuţi aproape orfani.

Mănăstirea Arnota

   Manastirea Arnota este o manastire ortodoxa cu obste de maici, situata in comuna Costesti, judetul Valcea. Manastirea cu hramul "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil" este una dintre manastirile mari ale Romaniei. Ea este situata intr-un colt pitoresc de pe inaltimile Carpatilor.

   Considerata unul dintre cele mai reprezentative monumente istorice si de arta religioasa din tara, este situata la 56 de kilometri de orasul Ramnicu Valcea, pe teritoriul comunei Costesti. La Arnota se ajunge dinspre Manastirea Bistrita, pe un drum de piatra, dupa o distanta de 6 kilometri; mai exista si o poteca mai directa la numai 3 kilometri, dar foarte greu accesibila pe ploaie sau pe zapada. Strajuind masivul Arnota, din peisajul pitoresc al Muntilor Capatanii, la altitudinea de 840 de metri, asemeni unui cuib de vulturi, Manastirea Arnota pastreaza intre zidurile sale mormantul lui Matei Basarab Voda, evocand trasaturile parca intiparite in piatra ale acestui energic ctitor.

   Prin arhitectura, pictura si sculptura sa, Manastirea Arnota poate fi considerata un important monument istoric si de arta religioasa din tara, fapt pentru care, oricine ajunge prin partea locului, vizitand Manastirea Hurez sau Manastirea Bistrita, este indemnat sa se incumete sa urce muntele, pentru a cunoaste si aceasta bijuterie a Ortodoxiei romanesti.

  Comuna Costesti, din judetul Valcea, este compusa din patru sate: Costesti, care este si centrul asezarii, Varatici, Bistrita si Pietreni. Comuna este asezata intr-o zona muntoasa, si are o istorie ce se intinde, asa cum arata marturiile arheologice, pe mai multe milenii - circa 10 milenii. Cu toate acestea, prima atestare documentara a Costestilor vine de la un hrisov emis de domnitorul Neagoe Basarab la data de 11 octombrie 1512. Comuna Costesti atrage nu numai prin frumusetea naturii, ci si prin zestrea culturala, prin monumentele istorice si lacasurile ei de cult. Pe teritoriul comunei se afla o serie de monumente istorice de o importanta deosebita privind cultura si civilizatia romaneasca: Manastirea Bistrita (1494), Manastirea Arnota (1634), Schitul Papusa (secolul al XVI-lea), Biserica din Pestera (1633), Biserica Sfintii Ingeri (secolul al XVII-lea), Biserica Peri (1689), Biserica Ciorobesti (1750), Biserica Grusetu (1801), Biserica Gramesti (1664) si Biserica 44 de izvoare (1701).

 Scurt istoric

  Traditia pastrata pana astazi spune ca dupa o lupta grea cu turcii, pe care nu a putut-o castiga, fiind urmarit de acestia, Matei Voda s-a retras in plaiurile Valcei, in Muntii Arnotei, refugiindu-se in rogozul unui lac cu rachita. Asa incepe aici Matei Voda zidirea Bisericii de la Arnota, la inceputul domniei sale, inchinandu-o "Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil", ocrotitorii sai, aducand apoi din Alba Iulia, trupul tatalui sau, vornicul Danciu din Brancoveni, pentru a fi inmormantat aici.

   Biserica manastirii a fost ridicata, din temelii, de catre domnitorul Matei Basarab, intre anii 1633-1636, ani in care Manastirea Arnota si apare in documente. Manastirea este atestata documentar pentru prima oara la data de 11 iulie 1636, cu ocazia cumpararii unei obcine la Bogdanesti Valcea, primind apoi la 23 aprilie 1638 - "cinstit si bine inchipuit hrisov de danie" de la Matei Basarab, ctitorul sau. Imaginea Manastirii Arnota apare si in copia din 1830 a unui tablou votiv din secolul al XVI-lea (1520), reprezentand retragerea la Manastirea Bistrita a banului Barbu Craiovescu, ctitorul acesteia. Sapaturile arheologice din anul 1974 au certificat existenta urmelor unei alte biserici, inca nedatate, la temelia actualei biserici. Matei Basarab a ridicat in jurul bisericii si cladiri pentru calugari, precum si clopotnita la intrarea in incinta, incadrata si ea de alte cladiri. Biserica din vremea Sfantului Constantin Brancoveanu "prenoita intru bun gandul Domniei sale", a pastrat caracterul bisericii, sporindu-i frumusetea prin delicatetea sculpturii usilor cu rinceau-uri pe margini. Incadrand patratele sculptate. Din donatiile acestuia se mai pastreaza la Arnota doua clopote (1700), salvate din incendiul de la 1922.

  Intre anii 1705-1706, Sfantul Constantin Brancoveanu a renovat biserica si i-a adaugat pridvorul cu turla pe care l-a pictat, dar pictura n-a rezistat in timp. A inlocuit si usile prin altele din lemn de castan, frumos sculptate. De asemenea, a fost inlocuita tampla cu alta din lemn sculptat si aurit. Tampla brancoveneasca se afla, in prezent, la Muzeul de Arta din Bucuresti. Afectat de trecerea timpului si de cutremurul din 1838, intreg ansamblul arhitectonic se afla in ruina. Barbu Stirbei Voda dispune restaurarea cladirilor si organizarea unui arest politic, pe aripa vestica a manastirii. La jumatatea secolului al XIX-lea, cu toate reparatiile care au mai fost facute in timp, cladirile se aflau in stare critica. Domnitorul Barbu Stirbei (1849-1856) a daramat cladirile vechi si a ridicat altele noi in stil neogotic, dupa planurile arhitectului Ioan Schllater. Arhitectii S. Benis, I. Schlatter si I. Freiwald au restaurat Manastirea Arnota in stil neogotic. Chiliile dispuse pe latura sudica alaturi de mica poarta de intrare si de clopotnita, comunicau cu exteriorul printr-o galerie din lemn.

   Lucrarile au inceput in anul 1852 si au fost terminate in anul 1856. Alte reparatii au mai fost facute in anii 1907 si 1935. In anul 1934 s-au mai zidit unele chilii, care exista si astazi, intr-una fiind amenajat un mic muzeu unde au fost expuse odoarele manastirii. Intre anii 1954-1958 a fost consolidat intregul asezamant monahal si s-au introdus instalatii de apa si incalzire. Manastirea a fost consolidata de catre Sfanta Episcopie a Ramniculuisi Argesului. In anul 1979 s-a terminat consolidarea bisericii si s-a inlocuit acoperisul cu tabla de plumb, iar dupa anul 1999, Manastirea Arnota a devenit manastire de maici.

Mănăstirea Dragomirna

   Aşezată între blândele coline ale Bucovinei, la 12 km spre miazănoapte faţă de fosta reşedinţă a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi a mitropoliţilor Moldovei, mănăstirea Dragomirna se înalţă ca un arbore în timp, între ziduri de cetate.

 Zidită parcă pentru a înfrunta înălţimile, în cautare de mai multă lumină în apropierea codrilor, umbrită de o perdea de brazi şi oglindită maiestuos în apa lacului din apropiere, acest lăcaş de închinare, prin vechimea sa, prin originalitatea stilului, prin eleganţa şi soliditatea formei, prin pitoresc, trezeşte admiraţia fiecărui vizitator, astfel că în faţa ei evlaviosul închinător este tot atât de impresionat ca şi istoricul şi omul de artă.

Dincolo de frumuseţea peisajului, de neobişnuitul locului, ceea ce produce o impresie de neuitat, este eleganţa ciudată a monumentului, cu rigori geometrice de mare rafinament, cu o siluetă unică prin proporţiile şi unitatea volumului, dintre toate celelalte monumente moldoveneşti medievale.

Probabil tocmai această unicitate a monumentului a atras încă de timpuriu atenţia specialiştilor, care după epocă şi împrejurări au enunţat judecăţi de valoare diferite, dar marcând întotdeauna profunda lui originalitate. Nicolae Iorga vorbea despre frumuseţea fără pereche a Dragomirnei, despre măreţia ei şi despre impresia totală pe care o face asupra privitorilor.

Ansamblul de la Dragomirna, construit la graniţa dintre două veacuri, se situează la două etape ale stilului moldovenesc. Complexul de artă medievală mănăstirea Dragomirna, este compus din biserica mică sau a schitului, biserica mare, zidurile de apărare, vechea clădire a egumeniei, cele cinci turnuri, chiliile şi paraclisul.

Mănăstirea Dragomirna, situata in comuna Mitocul Dragomirnei, judetul Suceava, a fost beneficiara proiectului „RESTAURAREA ŞI CONSERVAREA PATRIMONIULUI CULTURAL ŞI MODERNIZAREA INFRASTRUCTURII CONEXE LA MĂNĂSTIREA DRAGOMIRNA”, finantat prin Programul Operational Regional 2007 - 2013, Axa prioritara 5, Domeniu major de interventie 5.1 "Reastaurarea si valorificarea durabila a patrimoniului cultural, crearea si modernizarea infrastructurilor conexe". Pentru mai multe detalii CLICK

www.manastireadragomirna.ro

Mănăstirea Ţigăneşti, Străşeni.

  Mănăstirea Ţigăneşti a fost întemeiată, pe la 1725, de boierul Lupu Dencu şi de răzeşii din comuna Cobalca (actual Codreanca), care au construit o biserică din lemn, pentru a-i ascunde pe creştinii din apropiere de invaziile tătarilor.

În 1846, pe locul bisericii de lemn, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" a fost construită una de piatră, sub cârmuirea egumenului ieromonah Victor, cu bani adunaţi de la creştini. A doua biserică, cu hramul "Sfântul Nicolae" a fost construită în 1840, în stil moldovenesc, cu ajutorul unor creştini şi în mare parte din banii donaţi de un negustor din Chişinău.

În timpul celui de-al doilea război mondial, aici au fost înmormântaţi sute de ostaşi căzuţi pe câmpul de luptă  (români, nemţi şi ruşi), iar după război, autorităţile au încercat de câteva ori să închidă mănăstirea. Prima încercare de a pune capăt vieţii monahale a avut loc în anul 1945, pe când era stareţ Ioachim Burlea, au sosit la mănăstire, un căpitan şi câţiva militari. Stareţul i-a primit cum se cuvine. Se zice că văzând viaţa de obşte a călugărilor şi munca lor, militarii au lăsat mănăstirea în pace.

Unica icoană care s-a păstrat este icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon (mai sus) cu părticică din ale lui sfinte moaşte. Această icoană a fost dăruită de Episcopul Serafim (Ciciagov) de Chişinău şi Hotin în anul 1909.

Locaţie: Mănăstirea Ţigăneşti se găseşte în zona de codru a Moldovei, aproximativ 35 km NV de Chişinău, în apropierea satului Ţigăneşti, raionul Străşeni, pe malul râului Ichel. 

Mănăstirea are o bibliotecă de cărţi, între care sunt şi cărţi vechi de peste o sută de ani.

Detalii pe: manastireatiganesti.md

Cimitirul Vesel de la Săpânța, Maramureș

  Cimitirul Vesel de la Sapanta  impreuna cu alte cimitire faimoase din lume, lucrarea initiata de Stan Ioan Pastras, cimitirul Vesel de la Sapanta, a fost fost inclus in topul cimitirelor unice din lume. Acesta este un altfel de cimitir. Aici totul este vesel, iar moartea este luata sa spunem, "peste picior". Daca în aproape toate culturile lumii, moartea este un moment solemn si trist, la Sapânta, epitafurile de pe cruci stârnesc deseori râsete.

Cimitirul Vesel  din localitatea Sapânta, judetul Maramures, faimos pentru crucile mormintelor viu colorate, picturile naive reprezentând scene din viata si ocupatia persoanelor înhumate. Pe unele cruci exista chiar versuri în care sunt amintite, deseori cu nuante umoristice, persoanele respective cum ar fi "Crucea cu Soacra", cea mai cunoscuta in randul turistilor, sau crucea cu "Mort de Moarte fortata"

In 1935, Stan Ioan Patras, pe atunci un sculptor anonim, a cioplit primul epitaf pe o cruce din cimitir. De atunci, au fost adaugate peste 800 de cruci de stejar care pastreaza sculptate in lemn povestile despre vietile sapantenilor.

Dupa moartea initiatorului, activitatea a fost continuata de ucenicul sau Dumitru Pop Tincu, iar in fotografia de mai jos este fratele continuatorului, Viorel Pop Tincu, pe care il intalniti la casa de bilete de la intrarea in cimitir. Nu ezitati sa-l intrebati si sa va indrume spre crucile cele mai hazlii.

Crucile cimitirului sunt realizate din lemn de stejar. În partea superioara este sculptata o scena din viata decedatului, surprinzând un moment relevant pentru trecutul acestuia. Sculptura este deseori naiva, copilareasca din punct de vedere tehnic, dar interesanta si ingenioasa în context. Sunt surprinse femei torcând, tesând covoare, facând pâine sau barbati care ara, cânta, etc. Sub acesta sculptura, de obicei, sunt scrise câteva versuri, având nuante umoristice, în care sunt amintite persoanele respective.

Toate crucile sunt pictate folosindu-se culori puternice, vii, vibrante, precum: rosu, verde, galben si alb. Pentru fundal se utilizeaza un albastru, cunoscut ca “Albastru de Sapânta”.

Se considera ca atitudinea vesela fata de moarte este un vechi obicei al Dacilor, care credeau ca moartea nu este decât o trecere spre lumea zeului suprem, Zamolxe, sufletul uman fiind nemuritor. Pentru Daci, moartea era un prilej de bucurie si nu de tristete.

Mănăstirea Izbuc

   Manastirea Izbuc este situata la o distanta de circa 200 de km de Vama Bors, pe DN 76, Oradea-Deva. In dreptul localitatii Carpinet, un drum asfaltat de 15 km duce direct la poarta manastirii.

Potrivit documentelor istorice, pana la Unirea cea Mare din 1918, la intregirea Tarii Romanesti, Ardealul, implicit si judetul Bihor, a fost vaduvit de asezamintele duhovnicesti de rit ortodox. Timp de trei secole, in vreme ce capii Bisericilor Europei Occidentale isi intareau pozitiile, construind catedrale si infrumusetand manastiri, neamul romanesc a tinut piept invaziei turcesti. Dar asezarile romanesti dispareau si reapareau cu aceeasi ireductibila, misterioasa incapatanare a vegetatiei. Trei decenii, intre 1660-1692, Oradea si intreg Bihorul s-au aflat sub ocupatie turceasca. Anul urmator, dupa pasalacul turcesc, intreg tinutul a trecut sub stapanire habsburgica. "Principii straini care au subjugat poporul roman din Principatul Transilvan nu vedeau cu ochi buni infiintarea manastirilor ortodoxe. Imparatii habsburgi de la Viena au dispus, in 1760, distrugerea, cu tunurile, a aproape tuturor manastirilor ortodoxe din Transilvania. Papa i-a cerut episcopului catolic din Oradea sa aduca sub ascultarea Romei toata populatia din aceasta parte a tarii", se arata in documentele Eparhiei ortodoxe.

"Istoria neamului romanesc e alcatuita din atata sange si atata nenoroc, din cauza Occidentului, in primul rand, a neputintei occidentalilor de a se uni impotriva unui dusman comun", scrie Mircea Eliade. "Timp de secole, am luptat singuri, si Apusul ne-a scos din istoria universala".

"Istoria e alcatuita din evenimente implinite si trebuie s-o acceptam ca atare, caci numai ceea ce s-a intamplat si se intampla exista in mod concret, istoric. A nu accepta istoria inseamna a evada din concret, a trai in abstract, deci, in cele din urma, a nu trai deloc".

Mircea Eliade - "Arta de a muri".

   Prima mănăstire ortodoxa din Ardeal a fost ctitorita la poalele Muntelui Craisorul, in padurea seculara Muma Codrului, langa un izvor ale carui ape vindecatoare sunt cunoscute de oamenii locului inca din cele mai vechi timpuri. "Ca sa ajungi in cerul cel mai presus de lume, trebuie mai intai sa treci pe aici, pe la Manastirea Izbuc. Si eu am trecut... si am decis sa raman pentru totdeauna", marturiseste cel mai tanar calugar, parintele Serafim ... 

   Veneau aici bolnavi din toate judetele din jurul Bihorului, din Cluj, Satu-Mare, Arad, Hunedoara si multi dintre ei s-au intors dupa aceea spunand ca s-au facut bine si s-au tamaduit. Am vazut oameni schilozi adusi cu targa sau caruta, copii purtati de parinti in spate ori altii abia umbland sprijiniti in baston. Atunci drumul era rau, oamenii veneau 15 km pe jos, de la gara din Vascau. Doamne, multe minuni s-or facut la acest izvor. Si n-a secat decat o singura data, atunci s-a oprit de tot. Era pe vremea ungurilor, cand eram sub ocupatie austro-ungara. Atunci n-a mai curs timp de sapte ani. S-au aciuat pe langa el niste calugari catolici si-au pus taxa la intrare.

Asta pare sa nu fi fost pe placul lui Dumnezeu. Izvorul s-a razbunat pe ei. Se mai intampla si acum, daca-i in preajma lui un om rau la suflet, apa se retrage si nu mai iese din pamant zile bune, poate chiar si luni intregi", povesteste Ilie Novac, un batran de 75 de ani din Calugari, primul sat de langa manastire.

Credinciosi din toate colturile tarii si, in ultimii ani, foarte multi din strainatate, vin la manastire sa se roage si sa se ude la izvorul minune, ca in lacul Vitezdei din Ierusalim, spun calugarii. Pe 15 august, de Sfanta Marie, peste 20.000 de pelerini au trecut prin tinda manastirii, cautandu-si alinare in apele tamaduitoare ale izvorului de la Izbuc. Zilnic, aproape 100 de persoane raman peste noapte sub adapostul manastirii.

Izbucul de la Călugări, cel mai reprezentativ izvor carstic intermitent din Romȃnia, este situat într-o rezervaţie geologică de peste 12 hectare, situată la 399 m altitudine, formată în depozite dolomitice cenuşii. El se află în apropierea mănăstirii şi de aceea are şi numele „de la călugări". Se spune că apele sale au efecte vindecătoare fiind binecuvȃntate şi cu puteri miraculoase de vindecare a unor boli. Această credinţă este alimentată de o veche legendă care spune că, în urmă cu mai mulţi ani, un copil născut orb s-a spălat pe faţă cu apă din izvor şi apoi a început să vadă. În Cartea de Aur a mănăstirii sunt consemnate mulţumirile celor care se s-au vindecat de-a lungul timpului.